Am devenit mamă numai printr-o minune dumnezeiască!

Postat Mar 17 2016 - 4:49pm de catre foculvietii

O să spuneţi, poate, că venirea pe lume a oricărui copil este o minune dumnezeiască. Sigur, aveţi dreptate. Dar ele capătă şi mai mult sens în cazul meu: la 36 de ani, după investigaţii minunţioase, în cele mai bune clinici din ţară şi din străinătate, niciun medic nu-mi dădea cea mai slabă speranţă că voi putea deveni mamă. Diagnosticul „sterilitate secundară” mă condamna definitiv. Până într-o zi, când…1-25

Eram cea mai răsfăţată femeie: partenerul meu de viaţă mă adora şi îmi arăta asta în fiecare zi, prin fiecare gest şi prin fiecare cuvânt. Ridicaserăm împreună  o  casă  minunată,  pe o stradă curată din Bucureşti. Ne costase doi ani de trudă enormă: cele mai multe lucrări de reamenajare le făcuserăm singuri, cu mâinile noastre. Apelaserăm la muncitori calificaţi doar pentru treburile de strictă specialitate. Eu eram medic, Eduard, partenerul meu, era profesor universitar, dar nu consideram că munca asta grea nu e de nasul nostru. Clădeam cuibul iubirii noastre, în care voiam să ne creştem copiii. Voiam noi, dar în zadar!

În urmă cu cinci ani, când am devenit un cuplu, am stabilit să avem copii cât mai curând: eu aveam 31 de ani şi mă gândeam că ceasul biologic va intra, curând, în ralantil. Eduard, cu 14 ani mai în vârstă decât mine, voia, şi el, să fie un tată încă destul de tânăr, să nu fie puşi copiii noştri în situaţia de a explica, la grădiniţă sau la şcoală, colegilor lor, că „domnul” care îi aduce la cursuri nu este… tataia lor.mother_child_dandelion_mood_55176_3840x2400

Dar  barza  se  încăpăţâna  să  nu   vină. Aşa că am început investigaţiile medicale, tratamentele pentru fertilitate… Nimic. Am fost diagnosticată cu infertilitate secundară. „Nicio şansă” – era răspunsul medicilor specialişti şi la Bucureşti, şi la Viena, şi la Zurich! Dar eu refuzam constant să accept „verdictul”. Eduard m-a susţinut din tot sufletul, a mers cu mine în toate clinicile, la toate consultaţiile, a plătit– el ştie de unde – deplasările noastre, cazarea,

cheltuielile medicale, investigaţiile. Totul cădea pe umerii lui. Plus susţinerea mea morală – o treabă tot  mai  dificilă, pe  măsură  ce  trecea timpul şi din dorinţa mea arzătoare se alegea doar scrumul.

De la un moment, el a încercat să schimbe strategia: s-a gândit că poate ar fi mai bine să mă acomodeze, treptat, cu ideea de a renunţa. A început cam în aceşti termeni: „Ştiu că ai fi o mamă extraordinară. Nu am văzut multe femei care să iubească atât de mult copiii… Dar, dacă nu ne este dat nouă şi pace să fim părinţi, nu înseamnă că…”. În acest punct l-am văzut albindu-se la faţă: era rezultatul privirii mele-laser. „Nu ne e dat nouî să fim părinţi? Vrei să spui că nu-mi e dat mie!”. Eram teribil de nedreaptă şi ştiam. Dar voiam să-l lovesc, pentru că şi el „m-a lovit”. Eduard avea doi băieţi mari dintr-o căsnicie destrămată. Era neonest să-l atac pe această temă, dar trebuia să mă descarc cumva. M-am baricadat în camera mea, ca să plâng şi să-mi rumeg neputinţa. „Auzi la el, nu ne e dat nouă… Ooo, Doamne!” Am sărit din pat drept în picioare: cuvintele lui Eduard au sunat, deodată, cu totul altfel în inima mea. Da, da, nu în urechi, nu în cap. În inimă! M-am dus direct la icoana Fecioarei Maria, am îngenunchiat şi am întrebat-o cu voce tare: „Maică preacurată, nu îmi e dat să fiu mamă?!”. Nu am primit atunci răspunsul. Sau, mai curând, nu eram eu pregătită să îl aud.

Mother with daughter in the park

Sunt ortodoxă practicantă, nu lipsesc de la slujbele importante din biserică fără să am un motiv foarte întemeiat şi total independent de voinţa mea. Dar niciodată până la acea discuţie aprinsă  cu  Eduard  nu  mă  gândisem  atât  de intens să caut răspunsul la întrebarea: „De ce nu pot avea copii?” la Cel de Sus.

În prima zi de sâmbătă eram la mănăstirea Cernica, la uşa chiliei părintelui Ilarion Argatu. La uşă… impropriu spus, până la uşa preasfântului părinte mai erau, înaintea mea, zeci de credincioşi veniţi să îi spună păsurile lor şi să primească îndrumare. Am stat ore bune în arşiţa lunii lui Cuptor, dar nu simţeam niciun disconfort. În schimb, Manuela, verişoara mea care mă însoţea, se văita la fiecare cinci minute. Simţeam o imensă linişte interioară, ca şi cum problema mea îmi fusese deja luată de pe suflet. Nici nu am realizat când am ajuns în pragul chiliei. M-a trecut un fior când l-am văzut pe bunul părinte: era mai mult umbra unui om, atât de slăbit… Părea atât de calm şi senin! Îl priveam fascinată. Între mine şi Părintele mai erau patru-cinci femei care îşi aşteptau rândul şi, totuşi, m-am trezit brusc în faţa lui! Parcă fusesem teleportată. Buimăcită, abia am auzit că mă întreabă: „Tu ce doreşti?” „Să am copii, părinte” – m-am trezit eu ca din vis. „Eşti măritată?” Am  ezitat  o  clipă –  chiar  nu  mă aşteptam la această  întrebare. Dar m-am  dat vitează: „Toate la timpul lor, părinte”. „Aşa, aşa: toate la timpul lor!”. A pus mâna pe creştetul meu şi a rostit o rugăciune. Habar nu am, nici în ziua de azi, cum am ajuns din nou afară. Probabil tot aşa, ca în transă, cum ajunsesem şi în genunchi, în faţa părintelui Argatu. Pe care îl văzusem pentru prima şi ultima oară.

M-am întors la viaţa mea de zi cu zi, profund marcată de întâlnirea de la mănăstirea Cernica. Şi, într-o noapte, după vreo două luni, am avut unul dintre acele vise atât de clare, încât nu poţi face diferenţa dintre vis şi realitate. Se făcea că eram în pragul unei biserici  şi  mergeam spre altar, unde slujea un preot în odăjdii de sărbătoare. Pe măsură ce înaintam, hainele mele se transformau – ”creştea” pe trupul meu rochia de mireasă. Iar, pe sub mătasea albă mi se rotunjea, pas cu pas, abdomenul. În faţa altarului eram deja… o mireasă foarte însărcinată! I-am povestit visul lui Eduard şi i-am spus imperativ:

„Vreau să ne căsătorim. Urgent!”. L-a pufnit râsul: şi el voia. Dar, vezi Doamne, „nu găsisem timp” până atunci. Am mers de mână la starea civilă, într-o zi superbă de septembrie, apoi ne- am dus fiecare la treaba lui – el, la facultate, eu la pacienţii mei.

La aniversarea… primei luni de căsnicie, mi- am făcut un cadou special: am cumpărat un test de sarcină. Seara, stăteam împreună cu Eduard, umăr lângă umăr, şi urmăream, aproape fără să respirăm, cum virează culoarea. „Ooo, Doamne Dumnezeule! Doamne milă şi lumină!”. Eram însărcinată. Primul a venit pe lume Gabriel. Dar nu a vrut să fie singur la părinţi şi a „tras-o” după el, la un an şi jumătate, şi pe Dănuţa. Copiii pe care i-am avut numai printr-o minune dumnezeiască.

Despre autor

Postati un comentariu