Cât am muncit în străinătate, era să-mi pierd copiii!

Postat May 2 2016 - 6:49pm de catre foculvietii

Sunt unul dintre românii forţaţi să plece în lume, ca să poată pune pâine pe masa copiilor lor. O pâine otrăvită, vă spun eu! În timp ce eu mă perpeleam de grija fetelor mele rămase acasă, ele sufereau atât de mult, încât într-o zi au plecat în lume, să mă caute.

Little girl on a green lawn leans against chair and thinks of mother.

Eram la peste 3.000 de kilometri. Atunci am crezut că le-am pierdut pentru totdeauna!

Acum cinci ani, când ne-au încolţit lipsurile de tot felul, am luat, şi eu, şi soţul meu, singura cale posibilă, de când el terminase şomajul: munca în străinătate. Eu am găsit de lucru în Spania, ca menajeră, bărbatul meu a plecat pe un şantier în Dubai. Lăsam în urmă doi îngeraşi – Lavinia, de 5 ani, şi Laura, de numai 3 anişori – şi casa în care ar fi trebuit să trăim cu toţii fericiţi, dacă am fi reuşit să o terminăm.

Unhappy with their arguments

Când fratele meu a venit cu vestea că o firmă de recrutare oferă locuri de muncă în străinătate, am zis că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap. Iar când am fost chemaţi la interviu şi am fost acceptaţi pe loc, am plâns amândoi de fericire: eu, ca femeile, în hohote, Ovidiu înghiţindu-şi lacrimile bărbăteşte. Ne-am grăbit acasă, ca să facem anunţul cel mare. Şi, când colo, cum credeţi că au reacţionat fetele noastre?!

  • Mami, eu şi cu Laura nu am fost destul de cuminţi?
  • Lavi, îngeraşule, de ce spui una ca asta?!
  • Pentru că vreţi să ne părăsiţi…

 

Am înlemnit. Nu privisem nicio clipă schimbarea uriaşă ce avea să vină peste noi prin ochii fetelor noastre. De când le adusesem pe lume, eu nu lipsisem de lângă ele mai multe de o jumătate de oră, cât să mă duc până la magazin şi să mă întorc. Merseseră cu noi în toate concediile – atâta timp cât ni le-am permis – şi nu avusesem curaj să le trimitem singure în tabere. Ziceam că sunt prea mici. Şi acum? Ce făceam?! Am întors situaţia pe toate părţile, după ce ne-am culcat puiuţele legănându-le pe braţe şi asigurându-le că nu au greşit cu nimic şi că mami şi tati nu le-ar părăsi nici dacă ar fi cele mai enervante obrăznicături. Deci am stat la sfat până în zori. Şi… nu am găsit altă soluţie. Am folosit următoarele două săptămâni ca să le „prelucrăm” pe fetiţe şi păreau mult mai liniştite. Înţeleseseră sau se resemnaseră. Cel puţin până în clipa despărţirii, când Laura s-a agăţat de fusta mea şi voia să mă ţină pe loc. Iar Lavi făcea pe viteaza, dar avea lacrimi în ochi. Socrii mei, în grija cărora rămâneau, le-au luat în braţe şi le-au dus în casă. Ce a fost în inima mea şi a tatălui lor? Nu-i nevoie să fiţi părinţi ca să înţelegeţi. În fine, am zis că vom trece şi prin asta. Eu m-am acomodat bine în Spania, lucram pentru o familie de treabă, care mă şi găzduia, aşa că am putut trimite bani acasă din prima lună. Silviu trimitea mai mult, munca grea de pe şantier era mai bine plătită. Aşa că… ne atinsesem scopul. Acasă, fetele nu se culcau seara până când nu vorbeam la telefon. Păreau bine, zglobii, bunicii le alintau, dar terminau invariabil conversaţia cu:

– Mami, când veniţi acasă?!

Şi auzeam câte un năsuc smiorcăit. Mă smiorcăiam şi eu, în camera mea, până când adormeam cu gândul la ele. Până într-o seară când aud în telefon:

  • Maaaaami, Laura nu-i! Mi-a zis mie că pleacă să vă aducă înapoi pe tine şi pe tata. Şi acum e noapte, şi bunicu a fugit să o caute. A venit şi un nene poliţai…

Am scăpat telefonul din mână! În clipa următoare m-a sunat Silviu. Era înnebunit şi el. Au urmat cele mai cumplite ceasuri din viaţă! Vorbeam ba cu mama mea, ba cu Silviu, ba cu şeful secţiei de poliţie. Care mi-a spus până la urmă:

  • Lăsaţi-ne, doamnă, să vă găsim copilul! Vă rog, nu-mi mai blocaţi telefonul, trebuie să ţin legătura cu oamenii mei.

În zori, când m-a sunat din nou, îmi era frică să răspund. Dar trebuia…

 

  • Gata, le-am găsit. Sunt tefere amândouă.
  • Cum amândouă?!
  • Fetiţa cea mare a plecat şi ea să-şi caute surioara, s-a furişat din casă fără ştirea bunicii. Aşa că le-am căutat pe amândouă toată noaptea. Le-am găsit, din fericire, cotrobăind prin grajdurile sătenilor. Dormeau îmbrăţişate în fân, murdare ca vai de ele, dar tefere. Să-i mulţumiţi lui Dumnezeu, cât e de mare şi de bun!Photo-of-children-WEB

Asta fac, de atunci, în fiecare clipă. M-am întors acasă val vârtej, la copiii mei. Drămuiesc, împreună cu părinţii mei, banii care vin, la dată fixă, de la Silviu şi am constatat că ne descurcăm. Casa? Om termina-o când o fi. Dacă o fi. Nu contează. Contează numai copiii noştri. (Liliana F.)

 

 

Despre autor

Postati un comentariu