Un artist în căutarea esenței zborului: Constantin Brâncuşi

Postat Nov 21 2013 - 12:32pm de catre foculvietii

La vârsta de 26 de ani, Constantin Brâncuşi porneşte, pe jos, într-o călătorie de doi ani, având în gând cel mai înalt ţel: sculptura la Paris. Cu rucsacul în spate şi cu un fluier în buzunar, Brâncuşi ajunge pe 14 iulie 1904 în oraşul care atrăgea atâţia artişti, Parisul!

Născut a doua oară!
Brancu+Öi +«ntr-o clip-â de r-âgazConstantin Brâncuşi se naşte la 19 februarie 1876, în satul Hobiţa din comuna Peştişani, un sătuc din sudul României în judeţul Gorj, în Oltenia, la poalele Carpaţilor, ca al cincilea copil al Mariei şi al lui Nicolae Brâncuşi. Cu toate că provenea dintr-o familie de ţărani înstărită, Brâncuşi duce o viaţă modestă. Amintindu-şi de copilărie şi de locurile în care a crescut, artistul avea să mărturisească: „Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi.” În realitate, copilăria lui Brâncuşi a fost grea, fiind nevoit să părăsească în repetate rânduri casa părintească şi să trăiască din tot felul de munci ocazionale. În 1887 ajunge la Târgu-Jiu unde lucrează la un boiangiu pentru câteva luni; este readus la Hobiţa cu degetele pline de vopsele şi arse de vitriol, însă va pleca peste un an la Slatina unde se angajează ca argat. Peste un alt an ajunge la Craiova unde este ospătar într-o cafenea, dar şi ajutor de băcan până în 1892. „La Craiova m-am născut a doua oară!”, avea să afirme artistul, deoarece aici îşi va găsi drumul, meseria, începutul. În 1894, tânărul Brâncuşi va fi primit la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova unde va lucra cu îndârjire şi va obţine o bursă încheind în patru ani studiile a căror durată normală era de cinci ani. Munca istovitoare, asiduă şi tenace, îndemânarea şi pasiunea şi le va păstra toată viaţa. În toamna anului 1898, intră la Şcoala Naţională de Arte Frumoase de la Bucureşti. Pentru a-şi urma cursurile este nevoit să-şi vândă partea sa de moştenire de la Hobiţa unuia dintre fraţi. Va munci în continuare cu acelaşi sârg ca întotdeauna. Conştiincios şi perseverent, studiază tot ce i se cere, dornic fiind de a pătrunde şi de a stăpâni cunoştinţele predate. Doi ani mai târziu, obţine prima medalie de bronz pentru Capul lui Laocoon, un bust după un model antic. În 1903 primeşte prima comandă a unui monument public – bustul generalului medic Carol Davila care este instalat la Spitalul Militar din Bucureşti, singurul monument public al lui Constantin Brâncuşi din Capitală. După absolvirea şcolii, obţine calificative maxime și continuă să urmeze cursuri practice.

Dar toţi artiştii, din toate colţurile lumii se îndreptau către Franţa, către Paris…

Iată-l aşadar, în luna mai a anului 1904, pe tânărul Brâncuşi care porneşte spre Paris, pe jos şi cu traista pe umăr. Se opreşte şi la Budapesta, Viena, München, Zürich şi Basel pentru a vizita muzee şi ateliere de pictori şi sculptori. Se îmbolnăveşte şi crede că nu va mai ajunge niciodată la Paris, însă, în cele din urmă, îşi atinge scopul. „N-aveam unde dormi pe vreme rea. Am întâlnit un vagabond care m-a îndrumat la o casă de adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un oraş într-altul să-şi caute de lucru. Şi acolo mi-au dat şi mie un mic ajutor, aşa că am ajuns la Basel, unde mi-am vândut restul de haine. În Alsacia m-a prins pe câmp o ploaie torenţială şi apoi am zăcut bolnav… un prieten m-a îngrijit… Tot drumul acesta pe jos, prin Bavaria, Elveţia, Alsacia, l-am făcut uşor. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla…”

Poarta s-ârutului

Ce avea să-i aducă Parisul?
Greutăţile nu se vor opri aici. Un an şi jumătate nu va putea să lucreze nimic, suferind fiind din cauza drumului, bolilor şi din cauza lipsurilor. „La Paris am dus-o greu, la început. Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad. De foame. De boală.” Este nevoit din nou să recurgă la slujbe mărunte care, însă, îi vor permite să-şi continue studiile… „La Paris am lucrat, la început, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Mă specializasem în spălatul paharelor. Am făcut chiar o invenţie pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine se spăla în două rânduri de ape: un rând de apă caldă şi un rând de apă rece. Eu am suprimat apa rece şi utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva automat grăsimile, era higenică şi paharele se uscau mai repede… îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnam.”
În anul 1905 primeşte o bursă din partea ministrului român al Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi se înscrie la examenul de admitere la Şcoala de Belle Arte, unde va învăţa la clasa sculptorului Antonin Mercié, care, la puţin timp după, îi va recunoaşte talentul. În acest atelier îl va întâlni şi pe celebrul pictor Amedeo Modigliani cu care va lega o strânsă prietenie. În 1906, Constantin Brâncuşi expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris, însă este departe de a fi mulţumit, în pofida faptului că ziarele franceze prezentaseră aprecieri favorabile. Chiar meşterul Rodin care domina sculptura acelui moment, la vernisajul din 1907 al salonului Societăţii Naţionale a Artelor Franceze, unde Rodin era preşedintele Secţiei de sculptură şi în cadrul căruia lui Brâncuşi îi sunt primite trei lucrări: un bust, un cap de copil şi Mîndria, va afirma: „Nu-i deloc rău, deloc rău..”. Întrucât împlinise 30 de ani, Brâncuşi trebuie să părăsească Şcoala de Belle Arte, căci aceasta era limita de vârstă până la care putea să fie student. În plus, devenise deja un sculptor cunoscut şi preţuit şi expunea cu regularitate la Saloanele de la Paris şi Bucureşti. Mai mult decât atât, marele Rodin îl va primi să-i fie ucenic, însă, mai târziu, Brâncuşi va mărturisi: „Rodin m-a acceptat ca elev. Însă eu l-am refuzat, pentru că nimic nu creşte la umbra marilor copaci.”

În căutarea unui drum propriu

Pas-ârea M-âiastr-âÎn anul 1909 Brâncuşi locuieşte într-un atelier în strada Montparnasse. Se împrieteneşte cu Amadeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Marcel Duchamp. „La Paris am fost prieten cu Matisse, cu Erik Satie, cu Modigliani şi ‒ în special ‒ cu Guillaume Apollinaire, a cărui moarte a fost un dezastru pentru arta modernă. Era un camarad minunat. Te simţeai cot la cot cu el. Am intrat ca elev în atelierul lui Mercier unde ajunsesem la o mare dexteritate tehnică. Făceam câte o sculptură pe zi în genul lui Rodin. N-am mai putut trăi în preajma lui, a maestrului Mercier, deşi mă iubea. „Făceam” ca şi el… Au fost anii cei mai grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu. Am plecat de la Mercier, l-am supărat, dar trebuia să-mi caut calea mea. Am ajuns la simplitate, la pace şi bucurie, din dificultăţi intime..”. Brâncuşi îşi va petrece cel mai mult timp în atelierul său, evoluţia operei sale fiind de o certitudine absolută. Gândirea sa proprie, viziunea, individualitatea, izvoarele adânci ale fiinţei sale vor contribui la formarea stilului său. Rugăciunea, Sărutul, Cuminţenia pământului sunt lucrări în care Brâncuşi va folosi o nouă tehnică sculpturală, cea a cioplirii directe. Astfel, Brâncuşi părăsea tehnica sculpturii occidentale, abordând tehnica cioplitorului care se aşează direct dinaintea blocului inform şi care începe să taie fără un model de gips dinainte. Această tehnică, pe care şi artistul o deprinsese la şcoala de meserii, a fost până atunci abordată doar de artiştii populari şi de artizani decorativi. Constantin Brâncuşi se va îndrepta către această nouă tehnică, cioplirea directă, folosindu-şi dalta, ciocanul şi fierăstrăul. Sculpturile sale, în simplitatea lor relevă însă teme profunde: dragostea, moartea. Se spune că în una dintre variantele Sărutului – instalat la sfârşitul anului 1910 pe mormântul unei tinere rusoaice care se sinucisese din dragoste, capetele formează un M, iniţiala morţii. „Toată viaţa nu am făcut decât să caut esenţa zborului!” Cu Măiastră şi seria Păsărilor în văzduh, sculptorul va căuta permanent să reproducă avântul unei forme verticale în spaţiu, existând în jur de 27 de versiuni din marmură şi bronz. Brâncuşi avea să afirme către sfârşitul vieţii sale că sculpturile sale nu au fost decât etapele unui proces, în căutarea unei idei sau a unei forme de exprimare care să se potrivească cel mai bine unei teme. Muza adormită, Domnişoara Pogany vor cunoaşte de asemenea variaţiuni nesfârşite, diferenţele fiind infime şi subtile. Ansamblul complexului de la Târgu-Jiu, din provincia sa natală, va fi unul dintre puţinele proiecte ale lui Constantin Brâncuşi care va vedea lumina zilei. În 1935, Brâncuşi este solicitat de un grup de compatrioţi care doresc să înalţe un monument în memoria soldaţilor români căzuţi în timpul Primului Război Mondial. Aici, va fi înălţată Coloana fără sfârşit, având o înălţime de 30 de metri, Poarta sărutului şi Masa tăcerii, înconjurată de taburete din piatră. Ansamblul este inaugurat printr-o ceremonie impresionantă la 26 octombrie 1938. Constantin Brâncuşi a trăit sobru şi şi-a închinat întreaga existenţă cumpătării. Şi-a păstrat valorile morale ale ţăranului autentic român oriunde în lume a trăit. Din povestirile celor care l-au cunoscut, acesta nu s-a căsătorit nicidată din dorinţa de a-şi păstra libertatea de creaţie. Constantin Brâncuşi moare la 16 martie 1957 şi este înmormântat în cimitirul Montparnasee din Paris. Muzeul de Artă Modernă din Paris adăposteşte atelierul integral al lui Constantin Brâncuşi. Acolo se află obiectele lui cele mai dragi, cuptorul şi soba spoită de var, uneltele de cioplit în lemn, piatră, marmură sau bronz.

Ioana CEAUȘESCU

Despre autor

Postati un comentariu